Când au apărut ochelarii de vedere?
Cele mai vechi lentile au fost descoperite în ruinele orașului asirian Ninive, acestea fiind confecționate din cristal șlefuit. În secolul I, împăratul roman Nero urmărea luptele de gladiatori cu ajutorul unui smarald șlefuit, pe post de lentilă. În secolul IX, învățatul arab Abbas Ibn Firnas a realizat lentile corective, pe care le-a numit „pietre pentru citit”. În secolul al XIII-lea, la Florența, fizicianul Salvino Degli Armati a pus la punct o pereche de ochelari a căror grosime și curbură putea mări obiecte și text. În secolul XV au apărut lentilele concave, pentru miopie, iar în secolul XVIII brațele ramelor de ochelari. Ochelarii propriu-ziși, ca și mijloc de corecție vizuală, se pare că nu au existat în antichitate. Anume Plinius, povestește în scrierile sale ca Nero, care după toate caracterizările vremii era miop, pentru că nu vedea bine la distanță, urmărea luptele dintre gladiatori privind printr-un smarald. Pe de altă parte, există o figurină descoperită de arheologii japonezi, ce datează de acum cinci milenii, care are pe față două lentile uriașe, a căror formă se aseamănă oarecum cu ochelarii din zilele noastre.
De asemenea, la începutul erei noastre, chinezii au cunoscut ochelarii, dar îi utilizau împotriva razelor solare sau ca și talisman, nicidecum pentru corectarea vederii. De abia prin secolul XI apar menționări ale folosirii lor și în scop optic. Se foloseau lentile semisferice din cristal de stâncă sau din beriliu și ei le numeau “lapis ad legendum”, în traducere, “piatră de lectură”. Acești așa ziși ochelari fiind foarte grei, erau ținuți cu mâna în timpul cititului, dar nu înaintea ochilor, ci a textului de lecturat. De abia prin Veneția anilor 1300 s-au fabricat niște sticle ingenioase, concave sau convexe ,numite “besicles”, din cristal, pentru a corija vederea. Așadar, florentinul Salvino Degli Armati, ar fi inventatorul ochelarilor optici cu adevărat.
Din ce erau confecționați ochelarii de vedere?
Primii ochelari erau în formă de clește, confecționați din fier sau argint, la extremități având câte o lentilă. Mai târziu, apar ochelarii arcuiți, cu un fel de spătar deasupra nasului, fiind mult mai comozi decât predecesorii lor. Fabricați din os, aramă sau argint, erau ținuți cu mâna totuși, iar instabilitatea distanței față de ochi și faptul că presiunea asupra nasului era foarte mare, îi făceau totuși să fie și ei incomozi. Prin Germania secolului XVII apare monoclul, un mâner prevăzut la un capăt cu o singură lentilă înrămată. În scurt timp apar și ochelarii tip lornion, care erau micuți, cocheți, dar mare lucru nu vedeai prin ei. Ochelarii sub forma celor pe care îi purtăm și noi astăzi, apar imediat după aceștia, când s-au atașat bare laterale și s-au numit “lunete”. De atunci, ei s-au perfecționat tot timpul, dar principiul este neschimbat.
Când au apărut lentilele de contact?
Lentila de contact a fost imaginată pentru prima dată de Leonardo da Vinci în lucrarea sa Regulile ochiului, unde descrie o metodă optică pentru corectarea defectelor de refracție.
Rezultate concludente în acest domeniu au fost obținute între 1887 și 1892 de către August Müller în Germania, Eugène Fick și Sulzer în Elveția și Eugène Kalt în Franța. Abia în 1936, societatea I.G. Farben din Germania a realizat primele lentile de contact din plexiglas, material care este utilizat și azi.
În 1945 americanul Tuohy a realizat o lentilă de contact care acoperă numai corneea, iar în 1964 cehul Otto Wichterle a pus la punct o lentilă suplă hidrofilă. În 1964 societatea franceză Essilor a realizat primele lentile solare de contact suple colorate. Un an mai târziu, în 1985, Francis Viznia și dr. Roger Bonnet au realizat lentilele suple sau dure care corectează, în același timp, miopia și presbitismul.
Primele lentile de contact de unică folosință au fost realizate în laboratoarele americane Vistakon în anul 1989, iar în 1990 societatea franceză Essilor a lansat pe piață primele lentile elastice progresive pentru presbiți. Lentilele de contact au fost concepute pentru ochii atinși de cheratocon, defect rar care nu poate fi corectat cu ochelari. Mai târziu, aria de utilizare s-a extins din motive estetice ( în special în cazul artiștilor), sau practice (cum este cazul sportivilor) la toate tipurile de ametropie.